Shorkytroll’s Blog

„It must have been extremely hard for Rourke to play The Ram because he had to revisit some of the most difficult moments of his life, but it actually ends up helping his performance because it feels so genuine and sincere.” (Adam Tobias – Watertown Daily Times)

Se pare ca proverbul „cui pe cui se scoate” a iesit iarasi la suprafata. Este exact ca in roast-ul facut de cei de la Comedy Central cu Pamela Anderson: de unde oare a gasit Mickey Rourke atata inspiratie pentru rolul din „The Wrestler”? Hmm, din punctul acesta de vedere filmul frizeaza autobiografia.

Dupa „Requiem for a Dream” (2000)  si „The Fountain” (2006) Darren Aronofsky revine cu „The Wrestler”. Filmul este fara nici un dubiu o drama, ba pe alocuri chiar mai mult, o drama dusa la paroxism, o drama traumatica. Randy „The Ram” Robinson, interpretat de Mickey Rourke, este un luptator ajuns la senectute care inca mai reuseste sa traiasca din succesul pe care l/a avut in tinerete. Cele cateva meciuri in care mai activeaza si bucuria – mai mult nostalgica – a publicului il tin pe linia de plutire. Dar, ca in orice drama, lucrurile se schimba radical cand Randy sufera un infarct. Bandajele, ochelarii, aparatul auditiv sunt doar niste carje care au prelungit artificial viata corpului sau. Acum ca inima i/a cedat are nevoie de o carja mai importanta – are nevoie de iubire. Iubirea nu/i va reda corpul, dar il va ajuta sa/si duca viata mai departe.

Pacientii iubirii lui Randy sunt doua femei: Cassidy (Marisa Tomei) si Stephanie (Evan Rachel Wood). Prima este o dansatoare intr/un club de noapte, iar cea de/a doua este fiica lui Randy. Superdefensive, ambele il vor respinge pe Randy. Suferinta luptatorului se adanceste progresiv: debuteaza prin colapsul corporal si este urmata de colapsul spiritual. Primul colaps duce la decrepitudine, cel de/al doilea la singuratate. Solutiile la singuratate nu pot fi decat doua: iubirea sau sinuciderea.

Filmul este unul apasator, greu de digerat. Mie mi s/a parut ca tema ar fi deconspirarea corporalitatii. Exista niste paralele minunate intre „The Ram” si „Cassidy”. In primul rand, ambii isi castiga existenta prin intermediul trupului. Femeile isi vand trupul dansand, lupatorii isi vand trupul luptand. Randy si Pam sunt personalitatile celor doua corpuri „The Ram” si „Cassidy”. Ambele corpuri traiesc dintr/o glorie trecuta odata cu tineretea. Ambele corpuri sunt imbatranite. Ambele corpuri au fost sacrificate – si aici imi place la nebunie aluzia la „The Passion of the Christ” al lui Mel Gibson. Sacrificiul lui Iisus a fost unul suprem care a avut ca scop mantuirea intregii umanitati. Sacrificiile pe care le fac personajele din filmul lui Aronofsky sunt unele idiomatice. Luptatorul mantuieste publicul, prostituata isi mantuieste clientul. Suferinta este moneda de schimb pentru mantuire. Fiecare personaj sufera in felul lui.

Corpurile imbatranite devin carnuri. Dupa ce se retage din viata de luptator, Randy ajunge sa munceasca in carmangeria unui supermarket. Este o alta carne  printre carnuri sterile de suflet. La un moment dat, Randy o spune cu gura lui: „I’m a broke down piece of meat. And I’m alone.”

Un alt lucru care mi/a placut foarte mult sunt cadrele de la inceputul filmului in care este introdus personajul principal. Camera refuza sa/i surprinda fata lui „The Ram” pana in momentul cand acesta ajunge acasa si devine „Randy”.  In lumea wrestling-ului Randy are o personalitate corporala. Este de ajuns sa/l vedem din spate. Cand ajunge in intimitatea propriei case, camera se concentreaza asupra fetei lui, asupra adevaratei personalitati. Tin sa precizez ca „personalitea” este foarte strans legata de fata prin etimologia acestui cuvant. „Personalitate” provine din cuvantul grecesc „prosopon„= mastile (sau fetele) pe care le purtau actorii in tragediile grecesti.

In concluzie, „The Wrestler” este un film care merita vazut. Nu sunt insa atat de entuziast in privinta lui sau a rolului pe care il joaca Rourke la fel cum sunt altii. Nu mi se pare un film extraordinar. As opta oricand pentru „Requiem for a Dream” in defavoarea lui „The Wrestler”, daca ar fi vorba despre capodoperele lui Aronofsky, si pentru  „Der Siebente Kontinent„, daca ar fi vorba despre drame. Filmul este facut la Hollywood si vine la pachet cu multe stereotipii indigene.

„WE know there is no God because Bill Maher is not immediately struck dead when he opines in his atheist documentary „Religulous” that he’d no sooner swear on the King James Bible than the Rick James Bible. A just God would never let such a tragic joke stand.”(kyle smith – new york post)

Ei bine, nu si in cazul in care este vorba despre deism. Iar daca ar functiona deismul in univers, atunci Dumnezeu, de pe pozitia lui neinterventionista, s-ar oftica teribil pentru ca nu poate sa faca cel mai mare bine creaturilor lui mult iubite: sa desfiinteze religia.

Documentarul este scris de Bill Maher, un stand-up comedian, care se hotaraste sa stand-up si sa arunce o privire asupra a ceea ce inseamna religia in zilele noastre. De pe o pozitie rationala, critica, plina de umor, Bill Maher va calatori in diferite locuri de pe glob (cunoscute drept sfinte) si va discuta cu reprezentantii mai multor religii despre credintele lor. Sunt vizate atat crestinismele (ortodox, protestant si in special cel catolic), cat si islamul sau secte precum moronii (sau mormonii), scientologii (sic!), etc.

Larry Charles, regizorul filmului, reuseste sa gaseasca modalitatea ideala de a pune in scena ideea lui Bill Maher, astfel ca filmul „Religulous” are structura unui pelerinaj: scenele filmate in masina care sugereaza tot timpul miscarea, nelinistea intrebarii si drumul (fie real sau metaforic) spre raspuns, plus interviurile din locurile sfinte sau cu persoane care se pretind a fi sfinte. Insa tot acest pelerinaj este unul heteroclit. Nu este un pelerinaj pentru a-l gasi pe dumnezeu, ci unul pentru a tagadui existenta sa. Este un pelerinaj sceptic. Personajele intervievate sunt alese cu grija. Ele acopera un spectru foarte larg de personalitati umane. De la camionagii pana la oameni de stiinta, de la fosti satanisti la preoti, de la homosexuali la insusi Iisus Christos (fie el in varianta americana sau latina [in cel de/al doilea caz a se citi Hesu’ ]) – toti au o parere despre Dumnezeu. Cat de pertinenta este acesta parere va fi adevarata tema a filmului.

Frumusetea filmului zvacneste  din prostia care se ingemaneaza atat de bine cu habotnicia. Bill Maher are darul de a sublinia orice replica stupida a interlocutorilor sai prin cate o ironie menita sa/i puna in fata propriului lor histrionism. De exemplu, mi se pare minunata alaturarea dintre scenele cu politicienii care sustin ca SUA in mod funciar este o tara crestina si scenele cu citatele din parintii fondatori in care acestia reneaga crestinismul si religia in genere. Gratiozitatea cu care Mahles surprinde anumite probleme este fascinanta. Nu este un atac superficial la adresa religiei. El este gandit cu minutiozitate si vizeaza tarele profunde ale religiozitatii. Mi/a placut sa regasesc ideea ca nu exista nimic mai polarizat decat crestinismul si nationalismul, mai ales pentru ca traiesc intr/o tara in care biserica se numeste BOR (Biserica Ortodoxa Romana).

Nu vreau sa las totusi o impresie gresita despre film. Religulous nu este un documentar „academic”, realizat cu o acribie care plictiseste. De multe ori, Maher prefera sa se foloseasca de sofisme doar pentru a starni spiritele si a arata cat de tremuratoare sunt credintele atunci cand sunt puse la incercare si cat de vulnerabile sunt ele in fata umorului. Cea mai puternica arma impotriva prostiei este rasul. Vorba aia: lumea este plina de prosti, dar avem o planeta vesela. Dumnezeu nu exista! Doamne ajuta ca am ajuns pe calea cea buna si ne/am dat seama de inexistenta ta!

Concluziile pe care le trage Maher la sfarsitul documentarului sunt pe cat de pripite, pe atat de interesante:

– nu exista religie care sa poata fi eliberata in totalitate de politica

– fiindca majoritatea religiilor ofera o viziune apocaliptica asupra lumii, ele raspandesc un defetism fatal pentru noi. Daca stim ca se apropie sfarsitul lumii, nu mai facem nimic pentru a infrunta problemele globale actuale: incalzirea globala, terorismul, suprapopularea etc.

– pentru ca umanitatea sa supravietuiasca trebuie sa renunte la orice forma de religie si sa se bazeze in intregime pe ratiune (o pozitie neopozitivista care si-a dovedit deja ineficienta in filosofie)

In ansamblu, „Religulous” este un film bun care nu trebuie ratat. Chiar daca nu poti sa ramai sceptic trebuie sa cunosti ca exista si o alta religie, religia lui „I don’t know”. Dixi!